Asociatia Militarilor Proconcordia: martie 2013

Pentru că în ultima perioadă asistăm la un atac fără precedent împotriva unei categorii sociale (sunt subiectiv) speciale, aşa cum este Armata, care în toate sondajele de opinie reprezintă o instituţie în care majoritatea populaţiei României, dupa Biserică, are încredere, vă supun atenţiei un punct de vedere al unui coleg, cu care sunt pe deplin de acord.

Armata (ca structură, organizare, componenţă umană ) a fost şi este parte a statului, cu misiunea (cu preţul vieţii) de a apăra integritatea şi suveranitatea naţională, interesele sociale, politice şi economice ale ţării, indiferent de o clasă politică aflată temporar la putere. Da, militarii înainte de `89 au cules şi porumb, au construit Transfăgărăşanul, canalul Dunăre - Marea Neagră, au fost în minele din Valea Jiului, alte obiective economice pe care istoria le va confirma. Dupa `89, militarii români au fost trimişi ,,la porumb" în Irak, Kosovo, Angola, Afganistan tot de către o clasă politică (susţinută democratic prin votul majorităţii populaţiei - inclusiv al tău ,,Civilule" - chiar dacă ai fost sau nu la vot) aflată temporar la putere.

Pentru că fac parte ca şi tine din aceeaşi societate, mă confrunt cu aceleaşi probleme ca şi tine, îţi arăt o parte din problemele mele şi te rog să-mi arăţi şi tu problemele tale. Poate că împreună, UNIŢI, vom crea o societate mai bună, un viitor pentru copii noştrii cărora le doresc să nu fie ca şi noi, o nouă GENERAŢIE DE SACRIFICIU.

PRESEDINTELE ASOCIATIEI MILITARILOR "PROCONCORDIA"

Col.(r) George LUNGU

Civilului

23 februarie 2013

Scris de Hari Bucur Marcu

De curând, în spaţiul de discuţie publică, a fost reluată tema pensionarilor militari, situaţie prilejuită de încăpăţânarea premierului României de a-l cocoloşi pe vicele său pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, fost ministru al apărării şi artizanul dezastrului instituţional al anulării dreptului la pensie militară de stat pentru rezerviştii şi retraşii din Armată, şi transformarea lor în asistaţi social, cu drept de pensie revizuită după cum au avut chef funcţionăraşii din minister şi după câtă influenţă au avut beneficiarii la partidul dezertorilor şi trădătorilor politici, patronat de acest artizan.

Pe forumuri şi nu numai, se remarcă şi opinii în favoarea tezei că militarii au, într-adevăr, pensii nesimţite şi, mai ales, nemeritate, opinii ce merg în deplină concordanţă cu cele ale comandantului Forţelor Armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi preşedintele României de astăzi, domnul Băsescu Traian, care are o părere foarte proastă despre militari, în general, şi despre ofiţeri, în special.

În contextul acestei discuţii publice, vă propun o epistolă a unui militar român, adresată concetăţeanului său, tot român, dar civil.

Dragă Civilule,

Ştiu că ai fi vrut să fii ca mine şi, pentru că nu ai putut, acum, la pensie, vrei să fiu eu ca tine. Însă, nu se poate, pentru că noi am fost şi suntem diferiţi, aşa cum doi fraţi sunt diferiţi, chiar dacă au fost făcuţi de aceiaşi mamă şi din acelaşi tată şi chiar dacă se iubesc unul pe altul, ca fraţii.

Când am ales să mă înscriu la liceul militar, ştiam că voi avea parte atât de casă şi masă gratuite, cât şi de şcoală de cea mai bună calitate posibilă. La fel, ştiai şi tu acelaşi lucru. Faptul că nu ai venit să fii coleg cu mine de bancă înseamnă fie că nu ai vrut, în sensul că nu ţi-au trebuit nici gratuităţile şi nici învăţătura oferite de Armată, fie că nu ai putut, în sensul că nu ai avut meritele necesare pentru admitere. În niciuna dintre aceste două situaţii, nu ai însă cum să te compari cu mine şi să zici că am fost egali vreun moment. Dacă tu ai ales să mergi la un liceu mai bun şi să te pregăteşti pentru o viaţă mai îndestulată decât îmi promitea mie milităria, cinste ţie! Dacă ai rămas mai modest decât mine, asta este! Nu ai de ce să fii invidios. Nu ai putut mai mult.

Când am ales să merg la o şcoală militară, cum le zicea pe vremea aceea, ştiam că voi primi casă şi masă gratuite, dar şi o mică soldă, alături de instruirea necesară formării mele ca ofiţer. Mai ştiam că, pentru a avea studii superioare, va trebui să muncesc mai mult de cinci ani ca locotenent şi locotenent major, să cresc în ierarhia militară şi să îndeplinesc anumite condiţii profesionale care să mă califice pentru a studia în Academia Militară, cum îi zicea pe atunci instituţiei de învăţământ superior militar. Şi mai ştiam că prima mea soldă ca ofiţer va fi mai mare decât salariul mediu pe economie. La fel ştiai şi tu. Dacă ai ales să nu fii coleg cu mine de pluton în şcoala militară, să facem împreună instrucţie de dimineaţa până seara iar, uneori, şi noaptea, şi să învăţăm meseria armelor la clasă, fie nu ai vrut, fie nu ai putut. Dacă ai ales să te pregăteşti în facultate sau într-o şcoală civilă care să îţi dea o meserie mai bună decât cea a armelor și mai bine plătită, atunci cinste ţie! Dacă ai fi vrut să fii la fel de bine plătit ca mine dar nu ai îndeplinit condiţiile de pregătire, pentru că nu ai putut, atunci asta este! Nu ai de ce să fii invidios pe mine că eu am vrut şi am putut.

Când am ales să fiu ofiţer ştiam că nu voi putea fi şi soldat, în acelaşi timp. Am făcut şi eu instrucţia soldatului, la vremea mea, în şcoala militară, dar apoi am devenit comandant şi nu mai puteam fi, totodată, şi executant. La fel, ştiai şi tu că, dacă nu vei vrea sau nu vei putea să te faci ofiţer, va trebui să faci armata ca soldat, fiindcă aşa era pe vremea noastră. Deci, indiferent cât de grea sau de uşoară ţi-a fost armata pe care ai făcut-o ca soldat, indiferent dacă ai învăţat din serviciul militar ceva ce ţi-a fost de folos în viaţă sau doar a fost o etapă urâtă şi inutilă din existenţa ta, nu ai de ce să te compari cu mine, pentru că nu am fost egali. Eu eram comandantul iar tu subordonatul, pentru că aşa a fost şi este în armată. Iar tu ştiai asta dinainte de a ţi se întâmpla.

Când am jurat să îmi apăr Ţara chiar şi cu preţul vieţii, prin Ţară înţelegându-te şi pe tine, ştiam că bătea războiul la uşă, atât cel rece, cât şi cel cald din Mediterană sau din Orientul Apropiat. La fel ştiai şi tu, dar nu ai venit lângă mine, să apărăm Ţara împreună, cu preţul vieţii. Ai rămas mai departe civil şi ai contat pe mine să mă ocup de treaba asta. Atunci parcă era bine că nu suntem egali. Şi, parcă, solda mea, ceva mai mare decât salariul mediu pe economie, nu era chiar atât de mare încât să plătească preţul vieţii tale. Pentru că, dacă era, ai fi venit lângă mine. Tot aşa, nu ai fi zis că am o soldă nesimţită atunci când am scos oameni de sub dărâmături, la cutremur, ori de sub ape, la inundaţii.

De altfel, nu am auzit pe nimeni să zică despre militari că au solde nesimţite. Pentru că nimeni nu vrea să îi supere pe militari, atâta vreme cât este nevoie de ei în societate şi ceea ce fac ei nu este la îndemâna oricui, fie că nu vor, fie că nu pot alţii să facă ce fac ei, militarii.

Însă, dragă civilule, când eu, ofiţerul, nu îţi mai sunt de folos, când am ieşit „la pensie”, se schimbă treaba! De noi, ăştia, pensionarii, nu mai ai nevoie, nu-i aşa? Și, parcă, ne plăteşti prea degeaba o pensie nesimţită. Şi, în plus, ţi se pare că trăim cam mult după ce am ieşit la pensie, la o vârstă mult prea fragedă.

Dacă eşti cinstit cu tine însuţi şi dacă ţi-a mai rămas un pic de ruşine din aia ancestrală, din care este alcătuit mortarul construcţiei societale româneşti, atunci poate te opreşti o clipă şi asupra acestui adevăr, că noi doi nu am fost, nu suntem şi nu vom putea fi niciodată egali, nici ca membri ai societăţii, nici ca pensionari.

Cu cele mai bune gânduri,

Ofiţerul român în rezervă sau în retragere

http://www.in-cuiul-catarii.info/2013/02/23/civilului-3145